Confesiunea care explică cine este Cerasela Rogen: „Credeam că viața s-a terminat”

articolul continua dupa recomandari

Camelia Potec, planuri de nuntă după botez: „Cu locația a fost problemă”

La doar 11 ani, viața ei a fost brusc ruptă în două. Mama a plecat fără explicații, alegând o altă viață, într-un alt oraș, alături de un alt bărbat. Pentru copilul rămas în urmă, despărțirea a însemnat mai mult decât abandon: a fost începutul unei maturizări forțate. „În prima mare parte, jumătate din viața mea, am crezut că sunt o victimă a circumstanțelor, a faptului că mama mea m-a părăsit și nu m-a luat cu ea atunci când a plecat după altcineva. Am simțit că viața s-a terminat și aveam doar 11 ani.”

Rămasă singură cu tatăl ei, Cerasela a ajuns să trăiască o realitate imposibilă pentru un copil. Își gătea singură, învăța din greșeli periculoase și încerca, în același timp, să-și țină tatăl în viață. „Tata venea de la muncă și se punea în pat și spunea: vreau să mor. Eu aveam 12 ani și mă gândeam cum să îmi salvez tata, să nu se sinucidă.”

Aceasta este o parte a vieții despre care nu vorbise niciodată public. Dacă acei ani au fost grei, adevăratul coșmar a început odată cu recăsătorirea tatălui. Mutarea la București a adus în viața ei o mamă vitregă care a transformat casa într-un spațiu ostil.

„Atunci a început calvarul adevărat.”

Umilințele zilnice, abuzurile emoționale și violența subtilă au devenit rutină. Haine distruse, obiecte arse cu acid, agresiuni mascate – toate purtate în tăcere de un copil care deja învățase că nu are voie să ceară ajutor.

Ani mai târziu, Cerasela a înțeles sursa acelor comportamente. Mama vitregă își proiecta propriile traume asupra ei, într-un mecanism de ură și neputință. „Acest copil provenea dintr-un viol și se ura cumva pe ea și proiecta toate aceste lucruri pe mine.”

Nici viața de adult nu a fost mai blândă. Căsătoria, care ar fi trebuit să fie un refugiu, a devenit un nou spațiu al invalidării. Deși soțul era un tată bun, relația a apăsat exact rănile nevindecate.„Da, și apoi m-am căsătorit, am atras cumva un soț cu un comportament care să mă ajute să mă trezesc. Fără acel comportament n-aș fi fost ce sunt astăzi. Adică îmi apăsa pe niște dureri și pe niște lucruri în care nu mă validam și îmi arăta că nu mă validez și nu mă valida nici el. A fost un moment în care am simțit că sunt foarte diferită și că tot ce îmi spune, aveam sindromul impostorului. Simțeam că n-am nicio valoare, că tot ce văd bun la mine la alții nu-i adevărat. Dar am stat foarte mult timp, am stat 24 de ani împreună, pentru că el e un tată extraordinar, extraordinar. Și la un moment dat, a fost foarte interesant: am simțit că mor fizic. Asta a fost trezirea și am zis eu că trebuie să fac ceva pentru mine. Ce nu știam atunci, în momentul zero, era că mi se formase un cancer de piele.”

După 24 de ani de relație, corpul a tras semnalul de alarmă. Senzația de prăbușire fizică a coincis cu o revelație dureroasă: ani întregi de autoanulare. La scurt timp, diagnosticul de cancer de piele a confirmat că ceva trebuia să se schimbe. Momentul-cheie a venit când Cerasela a realizat că rolul de victimă îi guvernase întreaga existență. „Toată viața am fost o victimă. Până la 18 ani am blamat pe toată lumea.”