Irina Deaconescu, față în față cu anxietatea: „Mi-a fost frică să mai mănânc”

articolul continua dupa recomandari

Camelia Potec, planuri de nuntă după botez: „Cu locația a fost problemă”

Deși anxietatea nu-i era străină, de această dată totul a fost mai intens: palmele transpirate, greața, senzația de leșin și o agitație greu de stăpânit. A fost nevoită să caute ajutor medical și a început o serie de investigații – de la cardiolog la analize digestive, în căutarea unei explicații clare. Nici teama de a mânca n-a lipsit din peisaj, iar kilogramele în minus au fost doar o consecință vizibilă a dezechilibrului interior.

„A fost groaznică experiența cu atacurile de panică. Nu mă mai recunoșteam. Aveam senzația că nu mai sunt eu, că o iau razna. Simțeam nevoia să fiu înconjurată de oameni care mă cunosc și care mă liniștesc. Prezența nașilor noștri mi-a dat din nou acel sentiment de acasă”, a povestit Irina.

Primul atac de panică a venit într-un loc aparent inofensiv – sala de fitness. Irina spune că acel moment a lăsat o amprentă profundă și o teamă recurentă: că orice vizită la sală s-ar putea încheia la fel. A fost, spune ea, un semnal clar de la corp că e timpul să ia o pauză, să respire și să-și regăsească ritmul.

„Corpul meu a zis stop. Dormeam puțin, mâncam prost, trăiam pe pilot automat. Mi-am dat seama că nu mai vreau să fac lucruri care nu-mi aduc liniște. Mi-am propus să trăiesc în ritmul meu și să aleg doar ce-mi face bine.”

Deși uneori s-a simțit copleșită și confuză, Irina a înțeles, cu timpul, că vindecarea nu e un sprint, ci un maraton. A început să fie atentă la corpul ei, să-și recunoască limitele și să accepte că unele zile vor fi mai grele, dar nu imposibil de gestionat.

„Prima oară e ciudat, pentru că nu știi ce ți se întâmplă. Dar după ce înțelegi, reușești să te liniștești. Nu mai vreau să forțez nimic. Vreau să fiu eu. Să-mi fie bine.”